Când parentingul cu blândețe nu funcționează

În acest articol, voi atinge multe dintre aspectele care sunt adesea trecute cu vederea atunci când ne temem că toată munca noastră grea de a practica parentingul cu blândețe și respect nu dă rezultate. Dar mai întâi, să ne uităm la definiția succesului sau a eșecului. Când simțim că „dăm greș” în educația cu blândețe, contează și ce înseamnă pentru fiecare dintre noi succesul. De obicei, acesta are legătură cu cât de receptiv, cooperant și liniștit este copilul. Și deși fiecare părinte își dorește ca al său copil să fie mai cooperant și, în general, mai liniștit, e important să ne amintim că aceste lucruri tind să se întâmple doar atunci când copilul se simte mai în siguranță, mai văzut, ascultat și sprijinit.

Având asta în vedere, merită să considerăm că succesul eforturilor tale de parenting cu blândețe ar trebui măsurat mai degrabă prin creșterea frecvenței cu care reușești să rămâi calm, echilibrat și stăpân pe tine atunci când nu obții cooperarea de care, perfect de înțeles, ai mare nevoie. Copilul care are tendința să explodeze sau să se încăpățâneze este puțin probabil să-și dezvolte abilitatea de a-și gestiona frustrările intense înainte ca părintele să poată face asta. Așadar, orice reducere a incidentelor în care „îți pierzi cumpătul” este, de fapt, un succes demn de sărbătorit!

Schimbă perspectiva și măsoară-ți succesul mai mult prin comportamentul tău și mai puțin prin cel al copilului.
Un alt motiv pentru a-ți măsura succesul prin schimbările tale, și nu prin cele ale copilului, este că, indiferent cât de bună este conectarea părinte–copil, copilul are totuși voința lui, dorințele lui, antipatiile și emoțiile sale. Va fi în continuare dezamăgit când nu poate vedea un film sau mânca o gustare delicioasă. Va trece printr-un proces MARE de adaptare la viața cu un nou frate, o casă nouă sau o nouă grădiniță/școală. Cu cât copilul simte mai multă presiune să „fie cuminte”, cu atât mai mult stres și probabil rușine va simți atunci când emoțiile lui puternice vor ieși la suprafață.

La baza parentingului conștient și cu blândețe stă, în mare măsură, creșterea capacității tale, ca părinte, de a-ți păstra calmul și de a răspunde cu empatie. Dacă îți acorzi mai mult credit pentru aceste momente, s-ar putea să te ajute mai mult decât îți imaginezi.

Merită de asemenea remarcat orice progres al copilului în a-și exprima emoțiile puternice prin lacrimi sau cuvinte și mai puțin prin agresivitate, blocaj sau opoziție. Nu e vorba de a nega lucrurile dificile, ci de a pune mai mult accent pe micile, dar semnificativele îmbunătățiri.

Câteodată lucrurile se pot „înrautăți” înainte de a se îmbunătăți.
Îți ofer drept exemplu povestea unei fetițe care se confrunta cu dificultăți atunci când mama sa pleca la serviciu și ea rămânea cu tatăl. Devenea foarte rezistentă și rebelă. Sfatul meu a fost să intensifice empatia față de fiică, atât înainte, cât și în timpul și după plecarea mamei. După aceea fiica a început să aibă crize de furie foarte mari, ceea ce, de înțeles, i-a făcut să creadă că empatia înrăutățește lucrurile.

Dar în realitate, permisiunea și sprijinul crescut de a simți și exprima tristețea profundă legată de despărțirea de mamă au făcut-o să se simtă în siguranță să-și exprime acele emoții. De asemenea, au început să se joace mult de-a v-ați ascunselea, ceea ce i-a oferit un alt mod sigur de a-și elibera fricile și tristețea, reducând semnificativ anxietatea de separare! După câteva crize mari legate de plecarea mamei și multă joacă cu râs eliberator de stres, fiica a devenit mult mai relaxată în legătură cu plecarea mamei. Atunci când copiii se simt în siguranță să-și exprime emoțiile fără reținere, reușesc să-și rezolve și să depășească frustrările.

Așteptările nerealiste creează deseori presiune atât pentru părinte cât și pentru copil.
De-a lungul anilor, copilul tău va trece prin mari schimbări de gândire, sociale, de învățare și emoționale. Acestea îl vor ajuta treptat să stăpânească mai bine provocările vieții. Putem trece prin mult stres și îngrijorare din cauza refuzului copilului de doi ani de a împărți sau a aruncării nervoase a unei jucării de către copilul de patru ani. Copilul de doisprezece ani sau adolescentul, încărcat hormonal, poate părea că regresează și devine din nou extrem de irațional. Și totuși, în general, majoritatea copiilor continuă să devină din ce în ce mai buni la gestionarea emoțiilor, a timpului, la rezolvarea problemelor, la autocontrol, la îngrijirea de sine și la a fi mai buni și mai atenți cu ceilalți.

Indiferent dacă stilul tău parental este autoritar, pașnic sau permisiv, copilul va avea nevoie de ajutorul tău pentru a dezvolta anumite obiceiuri și abilități. Va avea nevoie de ajutor sau de reamintiri pentru a se spăla pe dinți sau a-și pieptăna părul de sute de ori, până la acel moment magic și eliberator când în sfârșit își dezvoltă singur obiceiul.

„Am cerut frumos de trei ori!” Îți sună cunoscut?
„Parentingul cu blândețe nu funcționează la noi; vorbesc cu copilul meu calm și rezonabil, dar abia când țip sau ameninț că o trimit în cameră face ce îi spun!”. Aceasta este, de fapt, o abordare autoritară, nu blândă și cu respect. Părinții tind să vadă schimbări pozitive mai mari abia când se îndepărtează de parentingul autoritar sau permisiv. Problema cu astfel de amenințări este că frica indusă, care duce la ascultare, vine cu un preț mare. Atunci când un copil anticipează țipete și amenințări, i se declanșează răspunsul la stres. Acest stres duce la reactivitate, rezistență și lupte pentru putere.

Când simți impulsul de a țipa sau de a-ți amenința copilul, calea este conectarea. Dar pentru a ne reconecta cu copilul, avem adesea nevoie să readucem mai întâi puțină empatie pentru propriile noastre frustrări.

Este nevoie de mult efort pentru a deveni un părinte mai conștient și pentru a crea o adevărată siguranță emoțională în familie. Atunci când suntem stresați și presați, e foarte ușor să spunem direct ce ne trece prin minte și să căutăm cooperarea prin ordine, amenințări sau manipulare emoțională: „fă-o pur și simplu!”, „dacă nu faci asta, atunci... mai bine să nu afli ce urmează!”, „nu mai pot și tu nu ajuți deloc!”, „îți cumpăr o înghețată dacă...”. Când depunem efort să gândim creativ și să ne autoeducăm știm bine că este nevoie de cantități uriașe de autodisciplină pentru a schimba chiar și doar o parte din modul nostru de comunicare în familie. Dezvoltarea acestei autodiscipline necesită multă muncă și va fi, probabil, un proces de durată.

Probabil că îți este ușor să înțelegi cât de greu este să schimbi aceste tipare, tocmai pentru că citești articole ca acesta, ceea ce înseamnă că faci deja munca de autoeducație. Și probabil că știi bine cât disconfort și autocontrol presupune să-ți ții în frâu impulsul de a critica („de ce trebuie să…?”), de a cere imperativ sau de a recurge la mituire atunci când nivelul de stres e prea mare. Și totuși, nivelul tău de răbdare și de abilități de parenting conștient va varia de la o zi la alta.

Este de înțeles faptul că avem nevoie de dovezi, sau măcar de reasigurări, că toată această muncă nu este în zadar și sper ca acest articol să îți ofere puțină încredere să mergi mai departe. 

Parentingul cu PTSD, depresie sau anxietate este extrem de dificil…
Incapacitatea de a nu ne înfuria pe copii este, de obicei, un semn că sunt împinși mult dincolo de limitele lor. Explorând mai profund, adesea reiese că părintele chiar încearcă să facă imposibilul și că sprijinul profesional și comunitar este esențial. Anxietatea și depresia pot fi copleșitoare. Parentingul poate declanșa răni nevindecate din copilărie. O naștere traumatică poate duce la depresie postnatală sau anxietate care au nevoie și merită ajutor specializat. Poate că terapia, suplimentele sau grupurile de suport pot fi de mare ajutor! Dar, cu siguranță, faptul de a recunoaște și de a identifica aceste dificultăți este adesea primul pas spre a primi ajutorul de care este nevoie.

Parentingul conștient și cu respect poate fi ușor confundat cu parentingul permisiv.
De multe ori, părintele simte vinovăție când își dă seama că stilul său anterior de parenting i-a putut provoca copilului nesiguranțe. Acum se teme să mai impună limite, ca să nu-și rușineze sau sufoce copilul și să nu afecteze relația. Totuși, nu limitele au creat problemele (presupunând că erau juste și bine gândite), ci modul în care acestea erau impuse.

Acum părintele ajunge să se străduiască exagerat, să meargă „pe coji de ouă”, evită cu orice preț să spună „nu”, încercând să evite crizele copilului. Însă limitele îl ajută pe copil să își dezvolte autodisciplina interioară. La fel de important, plânsul intens pe care limitele îl provoacă uneori este exact ceea ce copilul are nevoie pentru a-și recăpăta echilibrul. Lacrimile pot elibera supapa frustrărilor acumulate și îl pot readuce într-o stare mai liniștită și mai echilibrată.

Atunci când vedem comportamentul mai puțin „perfect” al copilului ca pe o reflexie negativă a noastră ca părinți, experiența de parenting devine foarte stresantă și descurajantă. Există atât de mulți factori care contribuie la cine este copilul, cum se simte, ce nevoi are și cum se comportă. În acest articol, ating doar câțiva dintre factorii adesea nerecunoscuți care îi pot face pe copii să aibă dificultăți.

Chiar dacă te trezești devreme să faci meditație și yoga ca să fii calm și centrat, chiar dacă îți organizezi bine ziua de cu seara, chiar dacă te conectezi minunat cu copilul și îți menții răbdarea aproape „sfintească”, dacă copilul este bolnav sau plin de frustrare, va fi la fel de fragil ca un ou și nu va fi nevoie de mult pentru ca acesta să „se spargă”!

Trauma la naștere
Copiii care sunt extrem de rezistenți sau agresivi experimentează adesea diferite niveluri de anxietate sau iritare intensă, pe care ei sau părinții lor pot avea dificultăți să le identifice. Uneori, copiii sunt afectați de conflictele dintre părinți, traume din trecut sau schimbări majore de viață. Trauma din uter sau cea din timpul nașterii poate avea un impact mult mai mare decât este, în general, recunoscut. Copiii sunt mult mai sensibili la stres și traumă decât am realizat până acum.

Factori ascunși care influențează comportamentul
Există și alți factori, adesea neidentificați, care pot face aproape imposibil ca un copil să fie cea mai bună versiune a sa. Aceștia includ dificultăți de învățare, intoleranțe alimentare și alergii. Copilul tău poate avea diferențe foarte specifice în modul în care îi funcționează creierul. Acestea trebuie identificate pentru ca părintele să-și poată sprijini copilul în a avea succes. Exemple sunt depresia, anxietatea, tulburările de panică sau PTSD. Alte exemple includ dificultăți de învățare precum dislexia sau dispraxia, SPD, ADHD sau ADD. Numărul copiilor diagnosticați cu tulburări din spectrul autist este în continuă creștere.

Copiii care au tulburare de procesare senzorială (SPD) pot întâmpina dificultăți cu somnul pentru că textura plapumei este inconfortabilă. Sau cu mâncatul, din cauza anumitor texturi la care reacționează. SPD se manifestă diferit la fiecare copil, dar a învăța mai multe despre ea poate ajuta măcar la eliminarea acestei posibilități.

Un diagnostic ne poate ajuta să înțelegem lucrurile specifice
Tot mai mulți copii sunt diagnosticați astăzi cu ADHD, ADD, depresie, tulburări de anxietate și PTSD sau ca fiind pe spectrul autist. Când nevoile speciale ale unui copil nu au fost încă recunoscute, aceasta poate crea multă confuzie, frustrare și suferință pentru toți cei implicați. Un diagnostic poate fi începutul unui nou drum de explorare a modului în care copilul poate fi cel mai bine sprijinit. Și a modului în care poate fi pregătit pentru mai mult succes, simțindu-se susținut și îngrijit în fața dificultăților sale specifice. La fel ca în cazul diagnosticării unei afecțiuni fizice, un diagnostic poate ajuta părinții să-și reducă așteptările, reducând astfel frustrarea și permițându-le să fie mai specifici și constructivi în sprijinul copilului.

Cu cât ne obișnuim să privim comportamentul copilului în termeni de nevoi neîmplinite, cu atât ne apropiem mai mult de descoperirea factorilor de bază. 

Parentingul conștient și blând este o abordare care sprijină explorarea motivelor profunde ale comportamentului nepotrivit, ceea ce ne poate conduce într-o călătorie de descoperire, ducând adesea la un stil de viață îmbunătățit și, în consecință, la o sănătate fizică, mentală și emoțională mai bună pentru toți membrii familiei.